Mă-ntorc în cartierul meu ca într-un sat,
Să văd ce-a mai rămas din sufletul lăsat:
Au dispărut maidanele întinse,
De case și de curți au fost cuprinse.

Doar soarele aprinde peste lac
Aceleași cunoscute flori de mac.
Miresmele, zgomotele s-au schimbat,
Pe drumul de căruțe, astăzi asfaltat.

Se țes mașini în ritm neîncetat.
Doar sălciile, plopii, așteaptă necurmat,
Iar casele vinete, cu gardul coșcovit,
Ascund sub cheie oameni ce sus s-au veșnicit.

Mă-ntorc din cartierul meu ca un străin
Și-mi spun că pe aici n-am să mai vin.

Aș vrea să strig, dar străzile sunt mute,
Iar pașii mei, ca umbre pe asfalt,
Rămân blocați sub un ecou înalt,
În labirint de amintiri pierdute.

Bătrânul Tei își cerne-acum regretul,
Sub blocuri reci, cu miezul de granit,
În care chipuri dragi s-au asfințit,
Iar eu îmi caut prin trecut secretul.

Mă scurg ca un sărut lăsat pe piatră,
Când timpul își întoarce fața-n zid;
Nu străzi din Tei în noapte se deschid,
Ci propria-mi lumină se retrage-n vatră.