Lumina se sprijină pe masă ca un obiect greu
pe care nimeni nu-l mai mută de acolo.
Se face seară dintr-odată,
fără trecere, fără avertisment,
ca și cum cineva ar fi tras o pânză neagră
peste singurul ochi care mă mai privea.

Aici, în interior, lucrurile nu mai au nume.
Scaunul e doar o prelungire a oboselii mele,
peretele e locul unde se termină aerul,
iar eu sunt doar această respirație aspră
care se aude prea tare în camera goală.

Mă doare această mecanică inutilă a corpului,
faptul că inima continuă să bată în gol,
ca o pompă uitată pornită într-o casă părăsită,
măcinând aceleași secunde, aceeași tăcere,
fără să lase nimic în urmă.

Nu e o suferință care se strigă.
E doar o amorțeală care urcă din pământ prin picioarele scaunului,
o certitudine rece că lumea s-a închis în altă parte,
iar eu am rămas de partea aceasta a ușii,
într-o duminică încremenită-n timp