​Marți cu ploaie, iluzii migrează-n ghivece,
departe de norii arțăgoși, tolăniți pe asfaltul rece.
Ghemuită spre geam, mușcatele așteaptă dintr-un ciob de pământ
să-mi urce privirea, să le aprind într-un singur cuvânt.
​Zăvoare pe uși închid zbânțuirea prin case,
și-am pitit într-o carte rezervația noastră de lucruri mărunte, frumoase,
de gesturi mici, pirotite, învârtite pe-un disc cu Vivaldi,
sub ochii Sibiului, adormiți și calzi,
ce ne privesc curios cum auzul ni se-mpletește, cu sfinte
atingeri ale mâinilor, ca dulceața de cireșe-n clătite.
​Din lumina veiozei și aburii toropiți de cafea,
drăgălășenia zboară uneori dintr-o poză făcută de tata,
pe care-o numeam altădată, în șoaptă, a mea —
fermecată și blândă,
când îți lași papucii și mă iei prin surprindere, stând la pândă
după perdeaua de in, în cămașa de noapte, copiliță și lină,
cu umerii plini de răcoare, vanilați ca merele coapte-n lumină.
​Te învălui cu strunele alăutei ca un Homer învechit în eresuri,
dând la o parte leneșe virgule și trupeșe-nțelesuri —
așa de serios pentru felul în care-ți cade breteaua pe-un sân,
încât îngerii șifonierului de nuc oftează și-și pun, bătrânește,
eșarfa ta înflorată peste ochii șașii, prin care luna clipește,
să nu simtă cum îți sărut sub claviculă
duminica mică de piele și ambră, cu miez de caniculă,
în care ne-ascundem de ploaie, de toamnă și de restul cetății,
cât acul de pick-up tocește prelung velina icoană a eternității.

Eduard Rosentzveig