Mă poartă iarăși gândul
Părăsind Pământul
Spre capătul lumii-n pustiu
Prin ceruri suprapuse din astral
Trec ca pe un pod transcedental
Să caut începutul și sfârșitul
Deși de multă vreme știu:
Finitul nu cuprinde infinitul!

Și totuși dincolo ca-ntr-o oglindă
De telescop multivalent, solar
Mai stăruie speranța unui sens
Nu să cunoști,să intuiești măcar
Dimensiunea infinită a unui Univers
Cu galaxii ascunse în imensul hău
Ca mâna întinsă după luciul de oglindă
Când mângâi geana adormită a geamănului tău!

De la naștere privirii și-a auzului și-a mâinii
Simțiri sublime au zămislit perceperea luminii

Ani de lumină s-au perindat în stol
Așa cum precizează scrierile sfinte
La început a fost cuvântul, dar omul era gol...
Realitatea a început să-l locuiască prin cuvinte...
Sădind în el o trainică conștiință
Potop de gânduri, de amintiri, speranță și dorință

N-am coborât în umbre niciodată
Acolo unde florile se ofilesc
Și viața e mereu prădată
Nu mi-e străin nimic din ce e omenesc
Lumina-mi însoțește fapta
Când timpul nu mai curge-n sens invers
Voința depășește treapta
De-i disperare-n Univers!
Când stele mor tot mistuind planete
Există poate alte geometrii și legi
Poți studia și să observi pe îndelete
Însă nu poți să le-nțelegi!
Stele au ars
-Ce-a mai rămas?
Civilizații dispărute aici în van
Aripi de fluturI sunt
ce nasc un uragan
În alte lumi din Multivers...


Acum aici sau pretutindeni
Să fii poet, să ai un ideal
Nu poți descrie într-un vers
Tumultul entropiei din REAL...
Iar când persistă o realitatea abisală
În care o inteligența artificială,
Instruită și profundă
Fără credință și țel adevărat
Care redă în mai puțin de o secundă
O-ntreagă lume și tot ce omul a creat...
Roboți inteligenți dar fără sânge
Ce n-au conștiință care i-ar constrânge
ȘI niciodată nu pot plânge...
Ne amenință existența neîncetat!