Mă privesc în ecranul stins și imaginea întârzie să apară.
În jur e o nuntă continuă de gesturi ușoare,
oameni care își agață viețile de cuvinte de umplutură,
râsete care sună a monede ieftine aruncate pe asfalt.
Trăiesc în această frivolitate subțire ca o foiță de țigară,
o singurătate care nu vine din absența celorlalți,
ci din densitatea măștilor pe care le strângem în brațe.

Sub claviculă e un gol care trage aer ca o pompă defectă.
Întind mâna prin mulțimea de priviri lucioase
și degetele mele ating doar sticlă, doar teflon, doar mătase rece.
Ne salutăm protocolar de pe marginile aceleiași prăpăstii,
schimbăm impresii despre vreme în timp ce ni se scufundă genunchii în mâl,
și nimănui nu-i este destul de milă sau destul de groază
ca să prindă o mână adevărată, cu carne și unghii.

Aceasta e singurătatea din spatele dinților strânși:
să știi că ești singurul treaz dintr-un salon de adormiți cu forța.
Să simți cum angoasa îți sapă galerii în oase,
în timp ce lumea din jur îți cere să fii ușor,
să plutești,
să nu strici decorul cu greutatea ta inutilă.

Mă retrag din această coregrafie a neantului poleit.
Las rochia de porțelan să se spargă de podea.
Îmi îmbrățișez propria fragilitate ca pe un animal speriat.
Măcar aici, în întunericul curat al acestei izolări,
durerea mea nu trebuie să ceară scuze nimănui.
Sunt singur.
Sunt viu.
Și tăcerea are, în sfârșit, gust de pământ.