Noaptea nu mai cade.
Noaptea se adună.

Se strânge încet în colțurile camerei, sub masă, în spatele fotografiilor,
în crăpătura subțire dintre perete și podea, ca o apă neagră care învață răbdarea.

Becul atârnă din tavan ca un organ scos prea devreme dintr-un corp.
Lumina lui bolnavă nu alungă nimic. Doar face umbrele mai precise.

Pe masă, o cană rece.
În cană, o liniște atât de adâncă încât ai putea îneca un oraș întreg în ea.

Respirația merge înainte fără mine, ca un muncitor care nu și-a dat seama că fabrica s-a închis cu ani în urmă.

Inima bate.
Nu din speranță.
Din obișnuință.

Ca un ceas ruginit prins într-un zid, care măsoară aceeași secundă iar și iar, fără să ajungă vreodată la capăt.

Afară, lumea își mută luminile dintr-un loc în altul.
Mașinile trec. Ferestrele se aprind. Oamenii își poartă viețile mai departe.

Numai aici timpul a fost abandonat.
Stă pe podea, cu genunchii la piept, și privește în gol.

Uneori am impresia că nu tristețea este cea care mă locuiește.
Ci absența.

O încăpere imensă, construită din tot ceea ce n-a mai venit înapoi.
Iar eu stau în mijlocul ei,
ca ultimul paznic al unei clădiri demolate, ascultând cum tăcerea își numără morții.