Când ai să mori,
Nimic nu va rămâne;
De esti faimos,
Poate-ți rămâne-un nume.

Dar noi, oamenii de rând,
Ce zi de zi purtăm o grijă-n suflet,
Și încercăm, dar nu putem,
A nu ne gândi la "mâine"?

Noi facem totul în zadar?
Le facem să rămână nimic?
Ca să se ducă munca noastră,
Cand vine vremea de-om muri?

E ca un chin constant - o suferință,
De care nici de-ai vrea nu poți scăpa -
Sau poate poți, dar nu știi încă,
Sau poate știi, dar n-ai să recunoști.

Dar ce vrei, de fapt?
Ești sigur că sunt bogății?
Sau vrei să fii, o dată pentru totdeauna,
Fericit, lipsit de griji?

Sărmanul de tine;
Atât de tare te strofoci,
Să-ți fie bine,
Să nu te mai sufoci.

Dar sper că știi că nu s-ar întâmpla,
Că tot ce faci e în zadar,
Că oricât tu ai încerca,
Ai ajunge de unde-ai pleca.

Așa că plângi, sărmane.
Plângi și plângi, pâna-i să mori;
Ș-apoi, măcar, ce-ai rezolva?
Ai vrea o zi să te întorici;

Să fii înc-o dat' copil,
Să râzi și să iubești,
Și tot la fel să te gândești-
La ce-ai să faci de-acum în veci.

E grija de care nu scapi,
E grija ce-ți stă mereu în cap.
O urăști, și știu. Dar n-ai ce face.
E acolo, printre toate.

Și oricât de obosit ai fi,
La moarte tot te vei gândi,
La frica de viitor,
La tot de ce îți este dor.

Dar prezentul, cui i-l lași?
Pe el nici n-ai timp să-l admiri.
Sau poate ai, și nu știi cum,
Sau poate știi, dar n-ai să recunoști.

Și cand totu-ți va fi clar,
Va fi, sărmane, prea târziu.
Și vei muri ca toți ceilalți,
Țărână iarăși vei fi.