m-ai întrebat alaltăieri cum sunt
și nu ți-am spus atunci prea multe,
poate fiindcă mă bucur încă de acest drum prin timp;
mereu în mișcare, nu stau să colecționez fotografii
și nici nu mi-ar plăcea să fac asta, din moment ce deseori
ele devin capcane ale trecutului – vezi cum se chinuie
pătimașii strălucirii de moment sub greutatea albumelor,
trăgându-le după ei până ce se opresc definitiv în loc
și devin copaci vorbitori.
așa sunt oamenii: unii se pierd printre instantanee,
alții trăiesc trecerea ca să nu piardă viața
și nici ușa cea mare.

răspunsul meu de astăzi la întrebarea ta e simplu:
mă bucur de această toamnă ce seamănă cu un tată
plin de autoritatea bunătății sale –
îți oferă toate darurile inimii lui
și-ți cere în schimb să-i imiți bunătatea.
Eu asta văd.