Îți iau diminețile
tale și le torn în
cuvântul „dimineți”
și le învârt, ca să nu apună, cât oamenii vor îmbina silabele.
Iau ploile tale calde,
păstrate în amintire,
și ud cu ele grădinile
sufletului,
ca să nu le vestejească moartea.
Mânjesc cu nori cerul
cuvintelor mele,
agăț în centrul
universului de hârtie
cuvântul „Soare”
și sunt mulțumit.
Dar flacăra unui chibrit
poate distruge tot ce-am creat.
Nicio flacără nu poate
distruge ce ai creat, Sfinția Ta.
În marea de cerneală ce-mi inundă pieptul,
Răsar constelații din litere vii,
Doar Tu ai puterea să-mi vindeci regretul,
De-a plânge tăceri pe altare pustii.
Prin ierni de hârtie și nopți fără glas,
Îți caut lumina în urmele scrise,
Doar pulberea orelor în noi a rămas,
Să ardă în taina secundei promise.
Iar când se va frânge și ultimul rând,
Și cerul de litere-n mine va piere,
Va dăinui-n taina eternului gând
O stea care nu va cunoaște cădere.
Și dincolo de moarte, de timp, de uitare,
Când cartea vieții se-nchide ușor,
Va înflori-n ceruri, în sfântă splendoare,
Iubirea — Cuvântul ce nu moare-n zbor.
Iar dacă din lume n-ar mai fi nici cânt,
Nici stele, nici pagini, nici urmă de soare,
Tu ai rosti Universul din nou, din Cuvânt
Și prima Iubire ar naște-n splendoare.