Simt cum viața îmi scapă
printre mâini,
ca un pumn de apă.
O las să cadă pe ogorul
cuvintelor.
Privesc dimineața și
seara,
să văd dacă
speranțele
au dat colț.
Nici o iarbă nu se
ridică.
Rămâne aceeași amărăciune,
ca-ntr-un Bărăgan pustiu.
Dar când sunt aproape
să cad de sufocare,
din aburii durerii se-ncheagă
mări verzi, cântătoare.

Și-n valul lor, aprins de fantezii,
Se-neacă deznădejdea orelor târzii;
Iluzii curg în veșminte de culori,
Trezind în vechi galaxii uitate flori.

Un cântec de mătase prin pustiu se revarsă,
Purtându-mi visul peste inima arsă;
Fata Morgana-mi întinde-o cupă de stele,
Să stingă setea din abisurile mele.

Sunt sclipiri de-o clipă sau sfânta salvare?
O sculptură în vânt, o sublimă pierzare...
Mă ține captiv în vraja ei cerească,
Ca-ntr-un vis ce nu vrea să se sfârșească.

Rămân ostatic în trupul acestei povești:
O, dulce miraj, ce frumos mă amăgești!