Rămâne doar această claritate albă,
un dinte de gheață înfipt în memorie.
Privirea nu mai naște imagini,
ci descuamează lumea de umbre,
până când sensul devine o rană uscată.

Suntem arcașii orbi ai unui unghi perfect.
Săgeata nu mai caută ținta,
ci zborul pur, linia care despică aerul
fără să lase în urmă vreun plâns sau vreun nume.

Nu mai este timp pentru mărturisiri.
Gândul se strânge, metalic, în noduri,
o arhitectură de linii subțiri și severe
care susțin un cer absolut gol.

Totul e nuanță fixată în ceară.
O rigoare mai veche decât frica,
în care ultima tresărire a minții
este doar sclipirea de cuțit a tăcerii.