e-atâta mâl ascuns în noi, că dacă
aș scotoci în timpul-antipod,
cu fiecare pas tot mai săracă
s-ar face punga dată s-o deznod;

tot mai puțină apă-ar da fântâna,
tăcerea s-ar întinde ca un val
a toate știutor - strivind lumina
descătușată-n spațiul ancestral;

tot mai puternică ar fi arsura
pe ochii-nchiși - ca-n țarină de lut -
de frica iernii, ce închide gura
pe șoapta clipei care a trecut

și n-ar rămâne-n mintea, ce refuză
băltite ape - nici cât fir de păr, -
decât Fântâna Veacului: ecluză
Minciunii travestite-n Adevăr.