mi-e greu să pot pricepe
ce lămurire-a firii
mă mistuie mă cheamă
să scriu să scriu să scriu
să râcâi lung pe cerul
îndoliat de toamnă
de parc-aș vrea să-nlătur
capacul la sicriu

am risipit toți anii
cu zile însorite
n-am străbătut cu pasul
cu mâna n-am atins
m-am îmbrăcat în slove
cu muguri de rostire
câmpii de pagini goale
am înfrunzit și-am nins

adeseori femeia
mi-a fost pridvor și casă
și lampă și icoană
și zvon de dumnezeu
dar tu nu ești femeie
ești steaua ce mă poartă
spre ieslea caldă-n care
azi naște-mă-voi eu

nu voi mai fi făcut
voi fi ieșit din tine
și voi intra în tine
sfârșit neînceput
și îți voi scrie-n pântec
cum scriu pășind în lume
că tu ești tot ce încă
nu am dar am avut

las de aceea vorbă
poeților ce-n urmă
vor poposi ca magii
pe drumul ce-am pornit
că idol e-orice altă
sminteală fără vreme
de-a nu simți în brațe
chiar ceea ce-ai iubit

eu am tânjit nespus
să mă ofer ca jertfă
dar am jertfit călăul
și astăzi sunt hanger
nu-s vinovat de lamă
când cineva apucă
și își deschide vene
râzânde către cer

în rest: deșertăciune
și pierdere și trudă
și ierni plimbate-n haine
cu învelișul rupt
deasupra ieslei vaca
tăcerii abisale
un uger plin de stele
mi-a mai lăsat de supt