I-am pus pe Feții Frumoși într-o sferă,
lângă visul universal pe etajeră,
iar zânele îmi promiteau întruna
că a mea este marea și alături luna.

Seara la ușa blocurilor mute,
toate florile adormeau ca să asculte,
cum mângâiam cu blândețe un pământ
cu dorurile mamei puse într-un cuvânt.

Adolescența noastră nu se fură,
rămâne pentru simfonie o măsură,
pe acordurile zilelor cochete
și peste posomorâtele regrete.

Iar când în umbra risipită în apus
îngerii mi-au luat un dor și s-au dus,
dar o stâncă plânge lângă un izvor
peste susurul ce curge lăcrămitor,
nici zmeul nu îmi mai pare inamic
când lumina este aruncată pe nimic
și privirile în repaos stau ascunse
peste cuvintele de povești impuse.