Pe sub fusta nopții, luna ca o limbă,
prelungită umed, strigă-n dor de stele.
Dos amar duc sfinții, care-ncet o schimbă
sau o-ntorc. Pământul, ca și dat cu gel, e

plin de strălucire, singurul aproape
de urechea ierbii învelite-n ceară
netopită vrăjii despre sine-n ape
scurse din băltoaca ceții, selenară.

Rotunjind curbura nordului spre sine,
gratii de lumină o închid în centru.
Dacă fumul negru o înghite bine
voi cânta-n surdină. O baladă pentru…

când își saltă-n geamuri poalele, mai lungi
cresc din streșini țurțuri spre zori nibelungi.