In sufletu-ți negru
orbit
îți aduni uitarea;
Eu mă opresc uimit
oprindu-mi suflarea
cu râuri patru
ce mă scaldă-n ape
ale lor lacrimi uscate.
Te pătrund până-n cenușă
de os,
îți stau la ușă
în frig
și dureros
îți dărâm paravanul aprig.
Mă afund
într-o groapă abisală
să nu mă zărești când
plâng
în a pământului cală;
In tulpina în care urma ta
mi se împlântă-n carne
mi-e frică de alta
căci nu știi ce arde.
Te îndoi ca testia
ascultă-mi impresia
din bătaia timpului
în mireasma cântului
chinuit spre cer
zgribulit în ger
îți aștept la porțile
ce se deschid și se-nchid
sperând, murind.
Din mână îmi zboară mințile
de petale…