Verigă terestră
Nicole Vasilcovschi


Mă strecor prin sita
palmelor nopții,
mă sufoc cu stele
și-mi acopăr pașii
cu pături de sens
inexistent realității
tăcute și murdare,
îmbrăcată închis
cu nonsensul
oamenilor care
pictează ochii infinitului
în fiecare piatră
aruncată din fiecare munte
al dreptății,
modelată de fiecare minut
al unui pas...
pe care nimeni
nu-l acceptă.

Apoi înghit stratul
de speranță,
lăsat de nepăsare
gol sub geamul
proaspăt vopsit
de sângele
care-ți curge pe buzele
reci de conținut
și rupte de gânduri.
Tu-ți tăvălești coerența
sub genele mele,
și-mi sorbi fiecare
lacrimă desprinsă
din urma ultimei frunze,
de ieri cu trecutul
de mâine.