tresăreai (perfuzia care’ți împrumuta culoarea ochilor
se mișca precum o inimă scoasă din trupu’ți)
când pe buzele tale îmi întindeam oasele
odihnind și șoaptele risipite se crispau
poate e timpul să te odihnești îi spuneam femurului și
în gât aveam cântece care’ți plac
atât de imobil atât de incantat („nerves” deși știam că nu’ți plac ciudații
de la bauhaus) atât de segmentat

să mai stau o clipa prin geam mi se părea
că lumea de afară ne’a închis în acest glob
în care ninge foarte rar în care se pleacă

în timișoara nu mai sunt străzi nu
mai e șampanie iubita mea e la teatru (o piesă apatică)
unde face repetiții la scena asta nenorocită
în care iubitul ei își vede prietenul pentru ultima
data și nu știe ce să spună tu erai vesel am zâmbit și eu
niciodată n’a știut ce să spună („small talk stinks”)


începusem și eu pe litere primele vorbe ale delirului
tău iar mâna’ți uscată îmi făcea semne
tresăreai și linia albă a feței mi’a atins sufletul
înca o dată valul mediteranean al ochiului tău
purta mai departe povestea de dragoste
(„crowds”) pe care n’o vei sfârși niciodată