Drăgăstos și liniștit urcam scările
Cu gura căscată oarecum de nevoia
De a mă îmbarca, nereușit,în propriile păcate.
În familie, acestea se mai sorbeau ușor,
Ca vinul bun, neauzit
Și orice sunet era sorbit
De catifeaua îngăduinței.
Așa urcam, dimineața, în zigzag,
Scările pierderilor
Cântând, cu glas de sticlă,
Pulsiuni
Plimbări, pian
Semne ale găsirii
Irișii mei verzi cu gust de caramel
Strigăte-dimineți căzute.
Sub trepte
Adică sub propriii pași
Îmi găseam mereu ceva
Care, decojit cu grijă
-cred că era o portocală-
Îmi ținea de foame cât să pot întoarce
Capul spre un monolit de scântei
Care țâșneau din flacăra unei lumânări
Albastre
Flacără în care un pitic dansator
Þinea neapărat să discutăm.