respira greu
buzele ei de copil tremurau ușor

a fost o dată ca niciodată
un băiat vesel care iubea fără să știe că mai poate iubi
un porumbel rătăcit pe un val de tăcere
așteptând un răspuns hazliu pe o bancă înghețată din parc

a fost o dată ca niciodată
o fată
un copil de-abia născut sub roua de soare
un înger timid rușinat să mai ceară iubire

sala fremăta
spectacolul trebuia să înceapă de câteva luni
cele trei gonguri se repetau pe o simfonie întârziată de toamnă
spectatorii vroiau să plece
credeau că piesa nu va mai avea loc niciodată
iar în culise actorii muriseră sau pur și simplu au plecat acasă

din primul rând se aude o voce bătrână
vrem să vedem castelul fantomă cu îngerii ce s-au iubit mereu
în sală liniștea te cutremura
iar groaza s-a așternut când cortinele au început să pice

pe scenă
câteva scaune îndoliate acoperite de pânză albă șușoteau povești
într-un vals absurd de tăcere
eroii noștri dormeau
porumbeii cântau jazz
trompetele îngerilor scârțâiau de vechi
iar ei
dormeau

nici aplauzele spectatorilor nu i-a înduplecat să le mai joace piesa
tărâmul lor era acum veșnicia
acolo își prinseseră sufletele
acolo nu gândeau
acolo erau două bobițe de rouă ce trăiau sub un curcubeu pictat sub un soare

spectatorii au aplaudat versurile povestitorului
s-au ridicat și au plecat acasă

actorii noștri și azi mai putrezesc pe scena lumii
ce îi așteaptă să le vadă actul
dar ei…