Un nor singurătatea-și plângea cu durere
Lăsând în a nopții albastră tăcere
Cristale de lacrimi unite-ntr-un cânt
Purtat pe-adierea sfioasă de vânt .
Dar iată!Pădurea zâmbește gustând din cristale,
Spunându-le cântul și florilor sale
Privind cu uimire la norul tăcut
Din dor și tristețe anume făcut
Să bucure lumea de câte ori plânge
Până ce trupu-i de tot se va frânge.