Neagra liniște a nopții spală corpuri descompuse
Vântul plânge soarta celui ce devreme-n iad se duse,
Luna rece luminează demonii mânjiți de sânge
'n urma lor din nori satanici sumbru, cu cenușă, ninge.

Mii de ani fuse Pământul cald izvor de bucurie,
Unde chiar și Creatorul mulțumit avea să fie,
Unde în fiecare suflet viețuia o-ntreagă lume
Și în fiece gândire era searbăda Genune.

Dar s-au șters trecute vremuri, tot ce-a fost răpus-a timpul
Haosul cu repezi umbre sfâșiat-a vieții chipul,
Răutatea dintre oameni șters-a fericirii urmă
Omul deveni o pală, omenirea fu o turmă.

Presărat cu urme negre, dealul muge surd a moarte.
Stelele stropesc cu raze munți întregi de țeste sparte
Nu mai e nimeni în viață ca sa vadă răsăritul,
Dulce fost-a începutul, dar acesta e SFÂRȘITUL.