am intrat cu emoție
în pomul căsniciei
schiță a unei vieți des_figurate
m-ai înfășat de la frunte până-n tălpi
cu promisiuni îmbrăcate-n sârmă ghimpată

zâmbeai văzând cum moare femeia din mine
respirai anii cu rotocoale de fum

te jucai cu apusul casei de nor
semeț ca și cum nu-ți folosesc
mai mult decât o umbrelă
iubind nimicul strălucitor
de la picioarele ploii

tu ai plecat de mult din mine
și eu aruncată din tine
plângeam
neliniștii definitiv sinusoidale
ce pendula printre aburii zilnici de alcool

mă acopeream cu crengile casei de nor
parând loviturile recuperatorilor de insomnii
sub durerea pliată a minciunilor fardate-n milă

mirosul florilor de pom răsucit
mă otrăveau
murind într-o durere încercuită

mi-ai promis că te schimbi și am învățat așteptarea
lovind în mine cu fiecare zbucium
a gâtului ștrangulat
din ziua aceea de covor verde

m-ai cuprins între Sfinți zicând:
“ o femeie adevărată își acceptă bărbatul așa… cum e”
“ o femeie adevărată își acceptă bărbatul așa cum e…”
“ o femeie adevărată își acceptă bărbatul așa cum e !”

m-au mușcat ochii anilor de tristețe
pe stâlpii treji ai facturilor
a buricului atârnat de norul casei
galopul luptei-n zadar a mai mult de zece ani

și-aș fi răbdat așteptări
dacă o adiere
de frunză
m-ar fi mângâiat
ultima oară