El mă trece vinovat cu-nflorate dantele.
Îl trec și eu, tot așa, cu vederea.
Mă șchioapătă de-un ochi, încearcă să-mi spele
cu pietre, prin gură, tăcerea.


Abia de ajung să-l ating pe un umăr-
mă-ntind după el cu brațe de tei.
Îl trec prin blat de hârtie- promit să nu-i număr
ciorile vopsite-n porumbei.


El mă trece, subtil, cu o lumină concavă-
mă mânjește de ea, îmi dă chiar și gură.
Îl trec și eu prin tăceri: când elixir, când otravă;
el îmi dă brânci, înapoi, în propria-mi făptură...