O femeie –n suferință
Se transformă –n neființă
E ca pâinea fără sare
Chiar dacă nu e mare.

Durerea strigă –n șoaptă
Că numai are soartă,
Și frica cade în tăcere,
Și ajutor numai cere.

O floare pierdută
Trădată și umilită-
Este femeia uitată
De lume lăsată.


Cu a ei soartă
Femeia mai poartă
O lacrimă de sânge
Ce inima –i frânge.