Somnul meu se-ncolăcește
peste trupul tău:
Te strânge și te sufocă.
Umbra ta,`ntipărită de Soare pe ușă,
mi-amintește de cerul verii de demult.

Ca părul tău să se transforme-n vânt
și buza ta în metan,
mă caut pe mine în zbor,
iar pe tine-n izvoare
Și râd:
Nimic nu-i mai trist ca metanul!

Somnul meu te stoarce de lacrimi,
dar umbra ta tot mi se-ntine pe umeri.
Tu crezi că ochiul e măsura mea.
Și că apa din tine e Lumea.

E ciudat cum simțurile
se-nlănțuie uneori.
Apăsat...
Și rar...
Și confuz...
Tu mi-esti acum indiscernabilă
`n mirosul verii de demult.