BUNICUL
nu-i așa, bunicule, că ai
sa ne iei în brațe, sa ne-arăți
cum din cuptorul amiezii
ni se rostogolește pe trup
miros de odaie dereticată
de mama, cu așternuturi
pentru toate năzdrăvăniile
de care ne-am ascuns într-o,
fară de noi, ghemuită, uitare?

MARUL CA UN UMAR

Mă pierdusem în apele oglinzilor
venețiene, alunecam odată cu pașii
turiștilor ce căscau ochii la mersul
trenurilor, atîtea sosiri, atîtea
ginduri, mi-erau de catifea degetele,
cu nervuri ca și frunzele, aveam
curcubeul pictat la încheietura
mîinii stăngi și tu l-ai vazut cum
pulsa cu licăr purpuriu în aerul serii.

Stiu, tu erai pictorul cu plete lungi,
aveai deja inima mea în amestecul
de pe paleta culorilor, îți înmuiai
penelul direct în ventriculul trăirilor,
iar eu mă ghemuiam speriată într-un
umăr sidefiu din care mușcai cu poftă.


Autor : Livia Tătar-Oradea