noaptea se lasă de pe tavan pe podea ca un râs negru
noi și umbrele noastre peste cearșafuri de ceară dansând
la polul celălalt al camerei trăiește un spiriduș
și dăm ochi în ochi la fiecare miez de noapte
la polul celălalt al minții mele
se întâmplă de multe ori ca imaginea lumii
să fie răsturnată și mai mică iar atunci
cerul are urechile mai blegi decât ale spiridușului
care mă vizitează
atunci marginea ferestrei și pământul
formează o teacă de baionetă
unde eu și spiridușul meu ne inventăm dimineața
plăcerea de a bea limonadă
ne inventăm plăcerea de a stabili ce fir de praf
va avea norocul să ne fie lumină.

noaptea e un mit
ea nu se lasă de pe tavan pe podea –
ne traversează
eu și spiridușul meu cădem la învoială
în fiecare marțe să nu mai spunem și altora
că s-ar putea să fie totul
o cacealma.