Pe sub umbrele mele,
Soarele, își priveste iubita.
O tristă apasare îl cuprinde parcă
și o adiere mută a răsăritului său întârziat
se împiedică la picioarele mele.

Se alinta cu frunze de trestie
și mângâia iarba culeasă din cer,
își ținea respirația în cercuri
și-mi murmură suav cele șase miliarde de nume.
Și-a băut așa, toată ziua, bucuria,
oglindindu-se
și, pe nesimțite, sufletul meu s-a întors.

Mi-e dor de irealul minții mele,
de locul unde tu iți bei libertatea aruncată prin iarbă.
Mi-e dor de tine, Soarele meu
și mi-e frig.