Am învățat sărutul printre focuri bengale
desenând cratime fugare pe abdomenul tău,
mai amețitor ca orhideea
și mai pur ca orice alt cristalin,
și-am învățat să te țin în brațe
nu așa cum știam eu
ci așa cum visai tu în copilărie,
am învățat că timpul nu dă rest în minute
atunci când universurile ard buimace
în nopți uitate sub așternuturi,
și-am învățat să-mi ascult diminețile
numărând infinitul
până la secunda acelui sărut…

Am învățat să râd, să cânt, să alerg,
am învățat că m-am născut
din așteptarea destinului tău,
așa am învățat că exist
nu doar ca o ficțiune plasmatică
si că zâmbetul tău mi-e notă de extaz,
singura pe care nu o pot plăti în cuvinte,
astfel am învățat că sunt viu
și genezele ne sunt destinate,
că fără tine îmi sunt inutil
și doar o cantitate neglijabilă
ca un păpușoi de lemn manipulat cibernetic
într-un circ de duzină,
și-am învățat să te resimt
sub două cuvinte și-n opt litere,
singurele acceptabile în acest alfabet…
Am învățat că numărul doi
alungă singurătățile elementare
și că nu există egoismul perfect,
am învățat să mă las alintat
și să mă găsesc chiar acolo unde mă aflu,
am învățat că n-aș putea iubi
dacă n-aș putea prețui,
dacă n-aș putea fi alintat,
dacă n-aș putea alinta,
am învățat teama că te doare
și instinctiv m-am ferit să sufăr,
am învățat bucuria că ești fericită
și altruismul ofertei de purificare,
m-am pus zălog cât mai curat,
așa cum tu m-ai învățat să exist,
și dintr-o dată totul a fost paradis…

Din toate cele ce suntem
am învățat că ești ametistul meu
întipărit undeva-n abis de retină,
că mi-ești lumină în întuneric,
că mi-ești aer și apă și foc
și că trebuie să-ți fiu gardian
să nu mi te rătăcești
sub o ploaie de artificii imaginare
ca niște săruturi printre focuri bengale…