Nemulțumit, te-oi fereca în gînd,
să înțeleg, o, Doamne, că nicicînd
comoara închisă-ntr-o uitată groapă
nu o găsește cel ce sapă.
Ci altul, ce se întoarce din trecut
pe urma lanțului pierdut.
În liniștea de început a firii,
cînd se adună sfinții cu satirii
să hotărască, -n van, a lumii soartă,
cu apă vie, dar și apă moartă,
alerg spre tine, Doamne, să mă mîntui
cum pasărea curată-i doar în cîntu-i
iar mielul înainte de tăiere.
Nu mă lăsa, Mărite, dă-mi putere!
Căci, uite, scapă luna din strînsoare
și se apropie prea mult de soare,
crește ispita – șarpe-n ochi de apă.
Mereu e cîte-o piele s-o încapă…