Iubito, ce stranie ți-e adormirea

Iubito, ce stranie ți-e adormirea,
Tu adormi cu ochii deschiși spre marea depărtare
Din sinele meu cufundat în propria-i suficiență.
Ciudat te iubesc, vid ambiguu al ființei mele.

De m-ai atinge cu foc, cu jar, cu cenușă,
De m-ar spulbera jocul tău fecund
În mii și mii de cioburi din privirea ta,
Te-aș putea întreba: Ești ceva-ul din care sunt plămădit?

Aș vrea să-ți spun: Ești durerea pe care-o vreau stinsă.
Dar nu pot decât să mă-nfășor cu simțirile-ți plate
Și să îndrug cuvinte săgetate de ruguri
Pe care arzi tu, atât de goală, atât de fadă.

De-ai fi nisip, te-aș lăsa s-aluneci printre degete,
De-ai fi gheață aș fi soarele ce te-aș ucide,
Dar ești femeie, inutilă ca sens, mister al adorației mele,
Deci mă-nchin ție, metaforă magică a disperării