Călăuza

Norii țes un ocean pe cer
Și munții își afundă vârfurile-n soare,
O dogoare luminoasă e difuză-n ceață,
Timpul parcă și-a oprit tic tacul.

Profetul își alungă disperarea
ÃŽn cuvintele celui ce este,
Iar noi, cei ce nu suntem,
Păstrăm enigma unui răsărit.

Ce taină arcuită mai dezvăluim
Căci porțile s-au închis demult,
Dansăm cu toții în același cerc,
În centrul pe care-l cunoaștem, neînțeles.

Pământul ne cheamă iarăși,
Sub acel imbold de stingere eternă.
De n-ai fi tu călăuza vieții,
Aș putea fi eu călăuza mea?