Vezi mâinile astea cum tivesc și rup
laolaltă pânza zilei.
Vezi degetele topite în torțele nopții
când cele mai aprigi dorințe
se transformă-n iluzii.
Încă te mai întrebi unde norocul
își ascunde pătuceanul.

Nu amice, viața nu doarme niciodată.
Fugi mereu după taina ce nu ți-e dat să o afli
fără să știi cît venin păstrează depărtarea.
Pereții mișcători te apasă
de parcă ai fi un simplu loc gol,
cavernă spintecată de realitate
când visele nu își mai termină festinul.

Ai vrea să fii o statuie uitată pe alei străine,
nimeni să nu îți recunoască disperarea ochilor

Să își găsească liniștea în lemnul putred
îmbrățișând transparența ferestrei

Colo adevărul se refractă
risipit în straturi de ceață sub aripi
ce-și cresc naivitatea pe umărul tău stîng