și cel mai de aproape și cel mai de demult
rămâne testamentul aceluia ce moare
îți las un drum, o iarnă și-o noapte în ninsoare
în care cai trag sănii 'napoi, în timp trecut

cum ceasul nu se-ntoarce de unde a pornit
scriu dinți înfipți de frunză la beregăți de muguri
plâng lacrima din vinul ce nu se-ntoarce-n struguri
și urc la fel ca melcul pe zidul părăsit

apoi, mai de departe mergând spre nicăierea
vom risipi un cântec spre zări liliachii
allegro ma non tropo pe străzile pustii
să nu trezim castanii ce-și dorm adânc tăcerea

iar dincolo de toate cel mai frumos, așa e
să uiți că mă mai cheamă să uit că te mai pot
îmbrățișa cu gânduri și cu mirări, cu tot
doar luna să mai lase o dâră în odaie