un platou deschis/ șuieră un tren pe o linie moartă
niște spini se-opintesc în burduful speranțelor
îmburuienarea se-ntinde spre centru, înăbușă floarea


nu știai că butoiul are doagele putrede și l-ai pus la umflat
ei, și ce?!/ parcă-mi spui/ se va revărsa visul spre iarnă
vor bea însetații pământului
libații nesfârșite vor încorona destrămarea


te retragi în celule: acolo te latră câinii memoriei
te-apropii cu teamă, deși dau prietenoși din coadă
nimic nu le-aduce a sine, de parcă
nu te-ai fi frânt îndeajuns


în jurul florii/ pe același platou/
un inel de nisip
îi permite înălțarea
spre soare