Pulsează în univers
o pensulă de lumină.
Nu vine dintr-un loc anume.
Nu se duce nicăieri.
Trece prin lucruri
ca și cum le-ar visa.
Din firele ei subțiri
se nasc stropi
de sânge, apă și raze.
Și nu se mai știe
unde începe lumina
și unde începe rana.
Mă pierd în ea.
Și mă regăsesc.
Încep să pictez
pereții invizibili ai lumii.
Nu se vede nimic limpede.
Și totul tremură.
Ceilalți privesc.
Și spun:
„Minunat.”
Ca și cum ar privi prin mine
fără să mă vadă.
Atunci înțeleg:
ce s-a născut în mine
într-o oră de neliniște
nu-mi mai aparține.
Se desprinde.
Se îndepărtează.
Se transformă.
Și devine frumusețe
în fascinația invizibilității.
Și rămâne în lume ca o pată de lumină
pe care nimeni nu o mai poate șterge.