Surâsul meu e candid, păcat că nu îl vezi -
îți amintești, iubito, când prăpădeam livezi?
Când sfârcurile-a ploaie-ți cădeau puhoi, de mi te
simțeam că-mi treci prin gură cireșe pârguite,

când pielea ta cuib dulce era de malachite,
când fumegai în șoaptă, ațâțătoare: «’Bite,
surâsul meu e candid, păcat că nu îl vezi -
dar mai păcat nu este că prăpădim livezi?

Iubirea noastră nu e cuplaj de maidanezi,
te rog să cauți alte locații potrivite»...
Fac cereri, iubi,-'ntr-una, de-atunci, poate mă crezi,
am ochii roși, o vârstă, cireșul mă înghite,

surâsul meu e candid, păcat că nu îl vezi...