Se încheagă imensul deznodământ,
Ce are să-mi omoare visele,
Ce păreau a fi eterne în frumosul cânt,
Care era doar al meu,
Mereu,
Sunând împrăștiat
Ca un dans demonic în biserică,
Unde flutură pânzele negre spre cupola gigantică
Ieșind înspăimântate,
Devenind albe.

Iar cântul meu devine roșu,
La fel ca vinul vărsat de preoți
În gurile credincioșilor
Amenințând mintea
Cu o amețeală închegată
De îmbătrânire.