Mi-am băut mințile o singură dată în viață,
într-o gară,
când așteptam trenul propriului destin…
și astfel, am ales vagonul greșit,
…m-am așezat lângă tine,
ți-am oferit cea din urmă țigară
și paharul cu ultima picătură de vin;
în același vagon se mai aflau câțiva libidinoși
care priveau fără noimă,
dincolo de rochia mea roșie,
singura mea haină de firmă…
eram desculță, pantofii îmi scobiseră tălpile,
nu mai puteam păși spre nicăieri,
…încă mă dor pașii care nu se îndreaptă spre tine…
în palme mai purtam atunci câteva vise…
m-ai privit zâmbind peiorativ,
ca și când ultimul meu pas solitar s-ar fi dus,
iar viața mea toată
ar fi rămas în acel compartiment cu miros de hoit…
am așteptat următorul peron,
dar ușile trenului s-au închis pentru eternitate,
ferestrele la fel,
păstrându-mă fosilă
în compartimentul de rahat al propriei existențe,