duminica e o pungă cu floricele
din care ciugulesc norii
atunci când se apropie toamna
pregătindu-te de plecare
toate drumurile duc undeva
doar al meu stă pe loc cel puțin deocamdată
pasăre cu aripi strânse așteptând ploile
când orașul va fi scufundat în melancolie
cineva trebuie să rămână și aici
să ducă în brațe zilele ce vor urma
ca pe niște prunci cu zâmbetul lor de lapte
inundând străzile când vei fi departe
timpul va trece la fel de plin și firesc
de parcă niciodată nu ne-am fi cunnoscut
ție oricum nu-ți mai pasă iar mie nici atât
arțarii vor mușca din asfalt cu frunza lor roșie
ora va avea în continuare șaizeci de minute
din clopotele vântului echinocțiul se va așterne duios
peste podurile Dâmboviței învăluite de uitare
nestingherit cerul va fi singurul punct de sprijin