Înțepat cu boldul coclit al insultei te zbați ca molia după geam.
La ce bun să te plângi ca mireasa în pat că lumea e rea
Și să vâslești împotriva curentului ca să recuperezi cojile mărului putred;
Nimicul este ceea ce înghite viermele.
Scârba lovește asemenea unui sac de nisip în moalele capului;
Un por dacă are- și timpul se prelinge pe trup,
Apă galbenă în care s-au stins țigări, ca o flegmă.
Nasture alb, îți coși indiferența pe chip.
Pământul este un pepene care se rostogolește prin casă
Când se înclină tabloul naturii moarte.
Se lovește de zid și crapă- e gura
Orașului mare și flămând care înghite borduri.
Acolo sirenele salvărilor sună prelung.
Aștepți în stație, autobuzul întârzie.
Folositoare umbra copacului adună ca un magnet pilitura de suflete.
E o vreme adâncă în care se îneacă cei firavi ca mugurii,
Cei care ostenesc pe elipsă cu pieptul sfărâmat de hamuri.
Pretutindeni de unde aproapele azvârle cu piatra
Și înțelegerea se sparge în țăndări te întorci.
Ai ieșit în lume să afli
Că oamenii sunt bolnavi și banii se câștigă cu greutate.
Cercetezi dedesubturile unei lumi în extincție.
Apropie-te, cel cu logica unui pieptene știrb, de cozile inutile ale vorbirii lungi!
Află că sunt alții mai nefericiți decât tine
Cu cearcăne sub ochi
Care își pliază zilele ca pe cearșafurile calde ale unui pat părăsit.
E frig. În sufletul bețivului și în lacrima lui să nu te bagi