tăcerea a pocnit din degete
iepure alb ce sare din joben
îndată am simțit iarna cum aburește geamurile
cu suflarea ei de stafie din invincibila armada

aș vrea să-ți ridic o căsuță de mucava
cu flori la geam în siberia noastră
va fi de ajuns să dezlipești tapetul
și camera o să-și arate obrazul sfâșiat
care undeva pe retină va păstra un tablou
cu o fată în rochie albastră

o fărâmă din el plutește aidoma unei banchize
scaunului trist i-au plecat bătrânii
i-a rămas o masă și-o cană cu vin
în care picură din cer ochi de păun
ce se topesc precum o pastilă de memorie

spre noi vin încet două căldări
se leagănă pe drum ca într-un balansoar
lemnul lor putred e înfundat cu dopuri de iarbă
pe una o vom umple cu toate săruturile noastre
iar în cealaltă ne vom spăla de păcate cu vin

în donița cea nouă vom fi
ca într-un cuptor de pâine abia văruit
cei înveliți în scoarțele lor de pământ
nu ne vor vedea împletindu-ne într-un colac
din care niște copii vor mușca cu sete într-o zi