Sorb, noapte de noapte,
cuvintele pe care nu le rostești.
Între noi o fereastră măginește spațiul.
O spărtură în întuneric ne desparte și ne apropie.
Îți recompun chipul din umbre.
Mi-e sete! Mi-e sete, îți spun!
Mi-e sete de palmele care nu m-au atins.
La peronul acesta niciun tren nu vine, niciodată!
Cum să îmi spăl trupul impregnat cu absența ta?
Mi-e sete! Mi-e sete, îți strig!
Îngeri de cenușă coboară, cu tălpile arse,
spre inimi albastre de frig…