Mă agăț în disperarea mea de un munte cu ochi
De care s-au mai prins și alți cerșetori de durere.
Aștept să se facă primăvară neagră,
Să pot să plâng în voie până când sec
Și încep să îmi cadă unghiile.

Mă biciuiesc des cu suspine, dar în zadar,
Căci lacrima nu vrea să mă ardă ca o cianură
Ci mi se prelinge caldă pe obrazul cald.

Visez la placa de marmură ce cade peste creier
Și-i preface în scrum circumvoluțiunile
În timp ce corbi ciugulesc din măduva spinării.

Durerea se acutizează până când uit de ea
Și încep să râd, iar cititorul cu ochelari mă torturează...
Numai de și-ar lua lentilele alea odată!

Stric hârtii aiurea cu măzgălelile mele ipocrite
Și nimeni nu mă pedepsește.

Sunt un orfan al morții
Pe care o doresc în disperare
Garnisită cu foi de pelin.