Dumnezeu mi-aruncă neantul orb,
Ce-l sorb nesimțind decât gust de praf cosmic,
Ce infim sunt, ce necurat ca rana Pământului,
Ce zeu neputincios, înlănțuit în valurile clipei surde.

Mă simt ca un vierme târându-mi leșul
Printre crepuscurile stelare ale Domnului,
Înlănțuindu-mi subconștientul cu oase,
Cu plăgi, cu neant avid de mine, de umbra-mi.

Cine e el? El e uitarea, ochii închiși, capul plecat.
Cine sunt eu? Eu sunt cărarea, spinii, aghiazma,
Sunt marea ce se zbuciumă nestinsă,
Sunt carnea ce se descompune-n rătăciri.