Era Crăciunul…
dar nu era un Crăciun ca în povești,
nu era un Crăciun cu fulgi de nea jucăuși
și lume veselă,
era un Crăciun ploios, cu lume tristă.
Era un Crăciun cu tramvaie gri
și oameni grăbiți,
un Crăciun prezent,
din care lipsea personajul principal,
un Crăciun spectral, dar întors spre afară,
într-o expulzare a tristeții lumii fără margini,
a unui Christos nenăscut și care nu mai vrea să se nască,
precum Fătul cel Frumos din poveștile încăpățânate.
Era și o stație de tramvai,
cu tramvaie triste,
cu o vreme plângătoare și oameni grăbiți
să găsească drumul către casele lor
pline de brazi împodobiți
și cadouri multe și colorate,
dar din care lipsea încăpățânatul Christos,
ce refuza o dată în viață să se mai nască.
Și în acest Crăciun al oamenilor grăbiți,
am zărit pe un peron,
în ploaia plângătoare,
un om care nu refuzase să se nască,
dar refuza să se grăbească.
Mai mult decât atât,
refuza să se miște.
Târziu, din imaginea acestui om
care nu refuzase să se nască,
dar care refuza să plece către o Casă
în care Christosul refuza să se nască,
a început să se miște o mână întinsă
pe o carte deschisă.
Nu era nici Christosul,
nu era nici Făt-Frumosul,
era un om care, deși refuza să se miște,
cu ochii închiși afară și deschiși spre-năuntru,
îmbrățișa o carte deschisă,
pe care o citea cu mâna dreaptă,
în stânga sprijinindu-se-ntr-un baston.
Și dintr-o dată, în stația tristă cu oameni grăbindu-se
către casele lor pline de brazi împodobiți
și cadouri multe și colorate,
dar din care lipsea încăpățânatul Christos
ce refuza o dată în viață să se mai nască,
a început să ningă...
era Crăciunul