Superstiție, sau, poate, adevăr?
Vechii indieni spuneau că sufletul omului trece în frunze, de unde și șoaptele morților.

Era o noapte de smoală, pustie,
Când am trecut într-o frunză târzie.
Ființa mea s-a pornit să-i cedeze
Capilarele, să mă-nfieze.
Doar inima-mi, nesupusă stăpână,
N-a vrut să mă urmeze, și nebună
A-nceput să lovească cu furie
Coaja copacului liliachie,
Protestând pentru abrutizare
Și durerea iscată de stânsoare,
De atâta neospitalitate
Din partea celui întins peste poate.

Ascultând-o atent trunchiul nemișcat
A răspuns rostindu-se dur, răspicat:
"Liberați frunza străină de noi,
Să-și caute sfârșitul în zăvoi"

Frunză-ntre frunze, mă-ntreb, la ce bun
Când sunt om și ca om vreau să apun?