trupul îți era acoperit
de-un cerșaf cu frunze tomnatice;
eu eram goală și-ți priveam tăcerea.
prea liniște… trebuia să fac ceva…
te-am dezvelit
m-ai privit zâmbitor
ca atunci când ți-am pătat cu agude tricoul alb
sau atunci când am suflat o păpădie spre tine.
ești prea tăcut…
ce ai zice dacă…nu ar mai cădea frunzele toamna?
cum?
de ce?
privește doar
cum va fi toamna caldă de culoarea lor.
nu vor mai foșni a moarte sub tălpi,
nu vom mai fi colpleșiți de tristețe
privind pomi scheletici
rupți din încheieturi.
și iarna…
ești atent, privești?
și iarna va fi un fel de Paradis alb-roșiatic.
zâmbești iar…

parcă ai uitat
noaptea când sub trupurile noastre zemoase
au foșnit
frunzele tomnatice de pe cerșaf