Demult, un râu ce curge în aval
S-a răzgândit și s-a oprit privind spre mal.
I-a zis: - Mi-e dor de munte, foarte dor,
Aș vrea să mă întorc acasă, la izvor !

Dar malul i-a răspuns: - E peste poate !
Nu poți să te oprești, stai și socoate !
Nu-i vorbă doar de mine, dar arinul ?
Cum poate să suporte astfel chinul ?
Cu apa, de te-ntorci înspre izvoare
Amarnic asuprești pe fiecare.
Moraru-și va seca pe loc uiumul,
S-or pierde pești-n mâluri cu duiumul,
Iar în livadă, fructele-or să sece,
La fel și câmpul fără apă rece;
La păsăret îi vei strica hodina,
Nici rufe nu mai spală gospodina,
Iar ciurda când o fi să se adape,
Va fi doar smârc aici în loc de ape;
Adu-ți aminte scalda de plăcere
A țâncilor și-a sălciei mângâiere !
Cum poți să schimbi deodată legea firii,
Pentru un moft și-n numele iubirii ?

- Of, malule, mă umpli de tristețe,
Când te gândești la propria frumusețe !
Arinul, păsăretul și morarul,
Sau salcia și ciurda, grădinarul,
S-au învoit cu mersul meu în munte
Și seceta găsit-au să înfrunte,
Căci vântul le-a venit în ajutor
Și apă le aduce cu un nor.
Credeam c-ai înțeles și că îți pasă,
De dorul meu de munți și de acasă.
Așa cum vrei mereu să-ți fie bine,
Gândește-te o clipă și la mine !
Căci, dac'ar fi ca să mă sece dorul
Și-n munte s-ar slei de tot izvorul,
Atunci tu ai rămâne pe vecie,
O râpă îmbrăcată-n bălărie.
Iar trupul ți s-ar umple de noroaie,
Târâte de șuvoaiele de ploaie !

Atât i-a spus și a pornit agale,
Ducându-și unda lină înspre vale,
Dar și-a vestit iubirea printr-o boare
Și păstrăvi ce înoată spre izvoare.